Tristețea din dragoste e cea mai frumoasă tristețe din lume…
Cea mai intimă lenjerie a morții este umbra.
Sufletul meu e un pian care așteaptă să fie atins de mâna soarelui.
Lumea aceasta este un doar tunel străbătut de inimi în cârje.
Ploaia își lasă ochii să cadă în mâinile orbilor.
Iarba nu se răzbună niciodată pe cel care-o strivește.
Și lacrima poate fi o oază de fericire în deșertăciunea vieții.
Când sărutările de adio pleacă în stoluri, spre alte tărâmuri, copacii le privesc cu viorile încremenite în aer.
Stelele stau cuibărite în brațele amintirilor readuse la viață.
Poetul – o pasăre care zboară zilnic între două cuiburi, așa cum sărutul zboară între două inimi.
Doar dragostea are dreptul să cucerească pământul!
Pielea – o uniformă zdrelită în lupta nesfârșită cu timpul.
Sufletul – o armură de fum în fața gurilor însetate de sânge.
Umbra este alăptată doar de sânul veșted al ierbii.
Norii așteaptă în brațele lor sufletele celor care nu s-au vândut.
Inima visează la inima universului ca la un depozit al tuturor bătăilor sale.
Poetul răsare precum ghiocelul de sub zăpada uitării.
Aripa cuvintelor mele îți caută trupul.
Soarele, un bătrân ce își aprinde țigara pe prispa viselor veșnice, așteptându-ne…
Inima – o pasăre cu aripi de sânge în căutarea luminii, o pasăre care zboară doar atunci când visăm.
Poetul coboară cu arcușul gândirii pe vioara cuvântului.
Cel mai greu naufragiu este pe marea dorurilor neplânse.
Lacrimile sunt fructele care cad din copacul iubirii, atunci când copacul se unește cu cerul.
Sângele e marea prin care gândul trece precum Moise, în căutarea poemului.
Iarba, gardianul eternului vis.
Nu-ți alunga umbra, dar domesticește-o. Cineva trebuie să-ți țină de urât.
Piatra se lasă lovită de valuri, dar biruiește prin liniște.
Îmbrățișează ecoul și vei simți depărtările chemându-te la sânul lor primitor.
O ploaia de șoapte mângâie trupul tăcerii.
Marea – o femeie care-mi face cu ochiul, invitându-mă să-i mângâi pielea netedă și albastră.
Scheletul meu are doar două întrebări. Prima: cine sunt? A doua: încotro?
Eu pieptăn steaua cu gândul.
Fiecare amintire e o gondolă condusă de suflet către marea tuturor amintirilor.
Poetul este aripa care înaripează un dor.
Visul e pictura în care sufletul folosește amintiri în loc de culori.
Visul e arborele de pâine al săracilor.
Visul e zâmbetul din oglinda nopților fără stele.
Visul e ecoul care se întoarce mai bogat cu o viață.
Până și cerul capitulează în fața tristeții, fluturându-și steagurile albe.
În urmele mele adânci, umbra își seamănă visele.
Inima, o broască țestoasă depunând miliarde de ouă în nisipul uitării.
Inima, un câine lătrând la cerul fără stele al gurii.
Dăruiește copilăria din tine odată cu mângâierea.
Eu arunc cu inima mea împietrită în fereastra visului tău.
Pe cerul gurii mele răsare amintirea chipului tău, luminând câmpiile sângelui. Din vizuina tăcerii, sufletul i-adulmecă zâmbetul.
Privirea ta se lipește ca o frunză de fereastra ochilor mei.
Toate gurile rănilor mele primesc sărutul nopților albe.
Bătrânețea se cațără precum iedera, pe ziduri de carne.
Rana mea, o grădină plină de amintiri înflorite lângă cascada lacrimilor interioare.
Pe cerul fără stele al gurii trece doar cometa înțelepciunii, o dată la o mie de gânduri.