Furtunile mari fac și rădăcina să zboare.
Citate celebre ale personalității IONUȚ CARAGEA
[categorii_personalizate]
Din gura fragedă a genunchilor îmi picură zborul.
Sufletul meu își face portretul din piesele de puzzle ale amintirilor.
Am învățat pe de rost respirația ta, așa cum râul a învățat respirația vântului. Am învățat cuvintele tale, așa cum piatra a învățat silabele ploii.
Un glas de foc mocnește în cărbunele amintirii.
Din trupul tăcerii înfloresc muguri de șoapte.
Tu, lacrimă, ești și marea, ești și înecatul.
De pe faleza tristă a genelor, încerc să dezbrac marea de valuri. Să aibă și lacrima mea un suflet pereche.
Haide să culegem împreună săruturi din vița-de-vie a viselor!
Iarba vorbește cu frunzele pe limba secretoasă a vântului. Neauziții vorbesc cu neauziții pe limba rădăcinilor.
Palma ta căuta palma mea, să fie jumătățile aceleiași rugăciuni.
Fiecare rană se retrage pe pereții mei interiori, devenind, pentru ochiul lăuntric, un tablou al renașterii.
Palma, un pod peste sânge permițându-i unui suflet stingher să ajungă până la sufletul de pe celălalt mal.
Valul dăruiește pământului toată dragostea și toate visele mării.
Tu nu mă vezi, dar eu te văd prin toate ferestrele rănilor pe care doar Dumnezeu le cunoaște.
În viața asta, visul meu s-a întâlnit cu visul tău și a fost dragoste la prima visare.
Numai cenușa are dreptul să vorbească despre foc, numai marea despre sufletul înecatului, numai umbra despre pasărea împușcată în zbor.
Un mugur de lacrimă răsare din adâncul amintirii de neuitat, o sete de cuvinte mă inundă.
Fiecare bătaie de inimă e un fruct care cade în palmele sufletului, fiecare respirație o corabie care transportă o parte din tine peste granița trupului ancorat de propria-i umbră.
Fiecare lacrimă este o fântână care evadează din carnea uitării.
Răsăritul e micul dejun al ochilor mei. Roua le astâmpără setea.
Dumnezeu compensează efemeritatea fluturelui cu frumusețea lui de pe urmă. Omul primește în dar bătrânețea, după ani și ani în care și-a căutat aripile și nu le-a găsit…
Noaptea ne cosește zborul cu secera lunii.
Dresează-mi umbra cu biciul blând al cozii tale de păr!
Lasă-mă să răsădesc amintirea în gropile obrajilor tăi. Să crească mugurii unei speranțe din seva trecutului încă viu!
Și ce coaptă e luna, așteptând să fie culeasă de mâinile lungi ale visului cu ochii deschiși!
Ard fără să-mi vadă cerul flacăra. Ard în interiorul lacrimii mele. Ard ca lava în mare, dând naștere unei insule de cuvinte…
Lacrimile – bagaje pline cu amintiri pe care sufletul meu le aruncă în brațele umbrei, pentru a fi sigur că trece de vama cerului gurii tale, de poarta inimii tale.
Sufletul – o cascadă de vise în pădurea fermecată a nopții.
Amintirile șușotesc printre crengile sângelui, ca niște păsări cu glas răgușit.
Arcușul invizibil al vântului mângâie viorile ierbii, compunând simfonia uitării.
Umbra vine, din nou, de departe, lungindu-se la picioarele mele ca o femeie ușoară, despuiată de toate flăcările adevăratei iubiri.
Aceste mâini care răsar precum doi arbori, pentru a atinge cu crengile chipul tău rotund ca o lună… Aceste mâini și umbra mea, tot o mână, care iși caută mănușa perfectă.
Vinul cel mai bun se face din strugurii plânsului.
Da, da, lumea nu mai este la fel, iar inima, ca un fruct mult prea copt de-atâta așteptare, plesnește…
Inima își caută cârdul de inimi în oceanul de sânge.
Prin lacrimi ne plătim cele mai scumpe datorii. Lipsa lacrimilor e falimentul sufletului.
Lacrimile – iubirile din ochii sufletului care naufragiază în ochii pământului.
Lacrimile – roua infinitului.
Încercăm să rănim timpul cu lacrimi oarbe.
Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.
Lacrima – testamentul unui îndrăgostit.
Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.
Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?
Linia infinitului începe cu linia palmelor noastre.
După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.
Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.
Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.
Fericirea – lacrima ce încă n-a atins pământul.