Poezia – trecerea de pietoni dintre viaţă şi moarte.
Oameni Celebri
[categorii_personalizate]
Nu în biblioteci trebuie căutată istoria poeziei, ci în arhivele sufletului.
Examenul de capacitate al unui poet este acceptarea şi înţelegerea suferinţei. Cel de maturitate este metamorfoza, iar cel de genialitate este transcendenţa.
Poetul – pasărea oarbă cu ciocul încovoiat spre propria inimă.
Unii oameni ridică statui, alţii le dărâmă. Dar câţi reuşesc să le readucă la viaţă?
Omul caută toată viaţa chei pentru porţi care se pot deschide cu glasul inimii.
Omul este o scânteie prinsă între două umbre: umbra celui ce este şi umbra celui care-a fost cândva.
Omul este un pumn de pământ cu care viaţa şi moartea se lovesc reciproc.
Cel mai greu pentru omul care vrea să ajungă foarte sus nu este să înveţe zborul, ci să se desprindă de cei care îl trag mereu în jos.
Omul a îmblânzit aproape toate animalele, dar a devenit prada propriului animal.
Nu mai trage cu ochiul, îmi vei săgeta inima.
Nimicnicia – locul unde speranţele îşi strâng aripile la piept.
La poarta nemuririi se sinucide blând iluzia vieţii.
Am descoperit secretul nemuririi înghiţindu-mi lacrimile.
Nemurirea nu se află într-o anumită direcţie, ci într-un anumit sentiment.
Zilele negre, nopţile albe – clapele de pian pe care moartea cântă recviemul umanităţii.
Moartea cuiva este foamea altcuiva.
În orice lacrimă se află cântecul abandonat al inimii.
Lacrimile sunt păsări de foc care şi-au pierdut aripile.
Când eşti dat afară din inima cuiva, doar cerul este suficient de încăpător pentru rătăcirea ta. Dar pentru că-ţi lipsesc aripile, lacrima este singurul cer care încearcă forma inimii.
Lacrimile – bagaje pline cu amintiri pe care sufletul le aruncă în brațele umbrei.
Visul e pictura în care sufletul folosește amintiri în loc de culori.
Viața – haina scumpă cusută cu firul amintirilor.
Poezia e mierea produsă din nectarul amintirilor.
Lacrimile – oceane în miniatură în care sunt vii doar amintirile.
Cuvintele sunt degetele blânde cu care mângâiem tâmplele amintirilor.
Amintirile umezite de lacrimi se usucă pe sfoara de rufe întinsă între două inimi.
Pe omul care își păstrează caracterul frumos, îl încap toate hainele amintirilor.
Primul glas al omului este glasul inimii. Primul și ultimul.
Rădăcinile visului sunt înfipte în cer.
Cu o lacrimă poți picta infinitul.
Când cânți, cântă păsărea din cerul gurii. Când scrii, penele ei ating inima.
Setea înțeleptului are nevoie de ape adânci. Setea prostului, de ape îndulcite.
Suntem diferiți, pentru a ne descoperi asemănările, și asemănători, pentru a ne prețui deosebirile.
Sufletul, un colț din pătura cerului, cu care inima se învelește.
Visele, mâini de fum cu care pipăim nemurirea.
Inima, fruct pârguit de soarele interior. Cade numai în palma lui Dumnezeu.
Copilăria, o amintire care hoinărește pe bulevardele sângelui.
Poezia, cochilie în care se aude vuietul sângelui.
Amintirile, rodul cel mai sănătos de pe colinele inimii.
Înțelepciunea răsare numai după săpatul cărnii.
Umbrele sunt hainele morții. Noi suntem doar cuiere.
Lacrimile sunt locomotivele uitării.
Orice nouă viață e un fruct cules din copacul viselor.
Poezia, nufăr înflorit deasupra lacrimii. Fiecare petală, o amintire.
Ce sunt viețile noastre? Flori între paginile viselor.
Omul n-a fost niciodată stăpânul umbrei. Tocmai de aceea, umbra lui n-a lătrat.
Râul suferinței curge, din când în când, în palmele noastre. E suficient să cadă o lacrimă pe linia vieții.
La rădăcina tuturor amintirilor se află lacrima de fericire a mamei.
Sufletul, fluture înhămat la caleaşca inimii.