Eu pieptăn steaua cu gândul.
Subiecte
[categorii_personalizate]
Fiecare amintire e o gondolă condusă de suflet către marea tuturor amintirilor.
Poetul este aripa care înaripează un dor.
Visul e pictura în care sufletul folosește amintiri în loc de culori.
Visul e arborele de pâine al săracilor.
Visul e zâmbetul din oglinda nopților fără stele.
Visul e ecoul care se întoarce mai bogat cu o viață.
Până și cerul capitulează în fața tristeții, fluturându-și steagurile albe.
În urmele mele adânci, umbra își seamănă visele.
Dăruiește copilăria din tine odată cu mângâierea.
Inima, o broască țestoasă depunând miliarde de ouă în nisipul uitării.
Inima, un câine lătrând la cerul fără stele al gurii.
Eu arunc cu inima mea împietrită în fereastra visului tău.
Pe cerul gurii mele răsare amintirea chipului tău, luminând câmpiile sângelui. Din vizuina tăcerii, sufletul i-adulmecă zâmbetul.
Privirea ta se lipește ca o frunză de fereastra ochilor mei.
Toate gurile rănilor mele primesc sărutul nopților albe.
Bătrânețea se cațără precum iedera, pe ziduri de carne.
Rana mea, o grădină plină de amintiri înflorite lângă cascada lacrimilor interioare.
Pe cerul fără stele al gurii trece doar cometa înțelepciunii, o dată la o mie de gânduri.
Eu sunt cactusul care înflorește la fiecare sărut al paginii albe.
Furtunile mari fac și rădăcina să zboare.
Din gura fragedă a genunchilor îmi picură zborul.
Sufletul meu își face portretul din piesele de puzzle ale amintirilor.
Am învățat pe de rost respirația ta, așa cum râul a învățat respirația vântului. Am învățat cuvintele tale, așa cum piatra a învățat silabele ploii.
Un glas de foc mocnește în cărbunele amintirii.
Din trupul tăcerii înfloresc muguri de șoapte.
Tu, lacrimă, ești și marea, ești și înecatul.
De pe faleza tristă a genelor, încerc să dezbrac marea de valuri. Să aibă și lacrima mea un suflet pereche.
Haide să culegem împreună săruturi din vița-de-vie a viselor!
Iarba vorbește cu frunzele pe limba secretoasă a vântului. Neauziții vorbesc cu neauziții pe limba rădăcinilor.
Palma ta căuta palma mea, să fie jumătățile aceleiași rugăciuni.
Fiecare rană se retrage pe pereții mei interiori, devenind, pentru ochiul lăuntric, un tablou al renașterii.
Palma, un pod peste sânge permițându-i unui suflet stingher să ajungă până la sufletul de pe celălalt mal.
Valul dăruiește pământului toată dragostea și toate visele mării.
Tu nu mă vezi, dar eu te văd prin toate ferestrele rănilor pe care doar Dumnezeu le cunoaște.
În viața asta, visul meu s-a întâlnit cu visul tău și a fost dragoste la prima visare.
Numai cenușa are dreptul să vorbească despre foc, numai marea despre sufletul înecatului, numai umbra despre pasărea împușcată în zbor.
Un mugur de lacrimă răsare din adâncul amintirii de neuitat, o sete de cuvinte mă inundă.
Fiecare bătaie de inimă e un fruct care cade în palmele sufletului, fiecare respirație o corabie care transportă o parte din tine peste granița trupului ancorat de propria-i umbră.
Fiecare lacrimă este o fântână care evadează din carnea uitării.
Răsăritul e micul dejun al ochilor mei. Roua le astâmpără setea.
Dumnezeu compensează efemeritatea fluturelui cu frumusețea lui de pe urmă. Omul primește în dar bătrânețea, după ani și ani în care și-a căutat aripile și nu le-a găsit…
Noaptea ne cosește zborul cu secera lunii.
Dresează-mi umbra cu biciul blând al cozii tale de păr!
Lasă-mă să răsădesc amintirea în gropile obrajilor tăi. Să crească mugurii unei speranțe din seva trecutului încă viu!
Și ce coaptă e luna, așteptând să fie culeasă de mâinile lungi ale visului cu ochii deschiși!
Ard fără să-mi vadă cerul flacăra. Ard în interiorul lacrimii mele. Ard ca lava în mare, dând naștere unei insule de cuvinte…
Lacrimile – bagaje pline cu amintiri pe care sufletul meu le aruncă în brațele umbrei, pentru a fi sigur că trece de vama cerului gurii tale, de poarta inimii tale.
Sufletul – o cascadă de vise în pădurea fermecată a nopții.
Amintirile șușotesc printre crengile sângelui, ca niște păsări cu glas răgușit.