Aceste mâini care răsar precum doi arbori, pentru a atinge cu crengile chipul tău rotund ca o lună… Aceste mâini și umbra mea, tot o mână, care iși caută mănușa perfectă.
Subiecte
[categorii_personalizate]
Vinul cel mai bun se face din strugurii plânsului.
Da, da, lumea nu mai este la fel, iar inima, ca un fruct mult prea copt de-atâta așteptare, plesnește…
Inima își caută cârdul de inimi în oceanul de sânge.
Prin lacrimi ne plătim cele mai scumpe datorii. Lipsa lacrimilor e falimentul sufletului.
Lacrimile – iubirile din ochii sufletului care naufragiază în ochii pământului.
Lacrimile – roua infinitului.
Încercăm să rănim timpul cu lacrimi oarbe.
Trăiesc în lacrima unui univers aflat în lacrima unui univers şi mai mare.
Lacrima – testamentul unui îndrăgostit.
Cât de comode ne sunt vorbele unui înţelept, dar cât de incomod e scaunul pe care el a stat.
Cine se trezeşte conştient în zorii suferinţei, ajunge înţelept în amurgul gândurilor.
Oare câte bătăi de inimă pot umple nimicul, tăcerea şi tot universul?
Linia infinitului începe cu linia palmelor noastre.
După zeci de secole şi sute de războaie, oamenii încearcă să perfecţioneze o armă mai rece, mai dureroasă şi mai silenţioasă decât cea care l-a răpus pe Hristos: indiferenţa.
Fericirea nu este nici albă, nici neagră. Este multicoloră, asemenea curcubeului, şi durează la fel de puţin.
Fericirea ţine cât luciul pantofilor. Este lustruită de suflet în fiecare dimineaţă, dar n-apucă să facă doi paşi fără să se murdărească.
Fericirea – lacrima ce încă n-a atins pământul.
Fericirea – gaura cheii prin care tragi cu ochiul la ceea ce numai visul poate atinge.
Dintre toate minunile Pământului, am ales viciile pentru a ne face fericiţi.
Ca să ajungi la inima femeii, nu ai nevoie de harta trupului ei, ci de harta viselor pe care să le împlineşti împreună cu ea.
Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.
Dumnezeu răspunde la orice întrebare, dar cine acceptă tăcerea ca fiind cel mai folositor răspuns?
Dumnezeu scrie cu pană de înger.
Dumnezeu nu-şi trage niciodată sufletul, îl oferă necontenit.
Când eram mic voiam să mă fac Dumnezeu, dar nu bănuiam cât de greu este să rămâi Om atunci când eşti singur.
Şi chiar dacă vei fi rănit, să accepţi durerea ca pe un dar divin. Pentru că acolo unde nu iubeşte omul iubeşte Dumnezeu şi, dacă nu renunţi niciodată la iubire, nici Dumnezeu nu renunţă la tine şi îţi va da într-un final ceea ce meriţi.
Adevărata iubire începe cu lacrimi vărsate pe altarul singurătăţii.
Când iubeşti, îţi strângi speranţele în cămăruţele inimii. Când nu eşti iubit, îţi strângi tristeţea în podul palmelor.
Dacă aş putea să te ascund în palmă sau într-un buzunar la piept, n-aş mai rămâne niciodată corigent la capitolul dragoste.
Dragostea nu are nevoie de cuvinte însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.
Dragostea este o intersecţie cu sens giratoriu. Te-nvârţi în jurul aceleiaşi inimi până rămâi fără lacrimi.
Sufletul călătoreşte spre inima oamenilor, trupul călătoreşte spre inima pământului.
Oricât de bătrân şi slab aş fi, tot m-aş da în caruselul amintirilor.
Amintirile – hainele vechi care se destramă la fiecare plângere.
Amintirile – florile de pe mormântul clipelor nepreţuite.
Amintirile miros a iarbă cosită.
Tristețea, o salcie care plânge pe malul sângelui. Din ramurile ei, poetul își împletește cununa.
Sunt o pădure defrişată în care replantez amintiri.
Inima, fereastra sufletului care cheamă repetat cerul.
Râul poartă și lacrima pietrei.
Dumnezeu, ambasadorul lacrimii mele pe lângă inima ta.
Zâmbetul – floarea eternităţii dăruită efemerului.
Toate visele lumii pot încăpea într-o lacrimă.
Viaţa noastră este doar un oftat care răscoleşte praful uitării.
Viaţa – arborele amintirilor în care înfloresc morminte.
Viaţa omului este o floare ruptă din veşnicie şi pusă într-un vas plin cu sânge.
Viaţa – haina scumpă cusută cu firul amintirilor.
Viaţa – magazinul de cumpărături în care unii oameni pot proba orice suflet în faţa oglinzii, până se plictisesc.
Viaţa – jocul de cărţi în care-ţi licitezi anii, mizând pe nişte atuuri şi cel puţin o strigare. Dar, până la urmă, totul depinde numai de cel care face cărţile.