Tot mai puțină – natură înconjurătoare. Tot mai mult – mediu înconjurător.
Cred că încă putem salva planeta noastră și toți locuitorii ei.
Trebuie să facem distincția între ceea ce este dăunător direct pentru om și ceea ce distruge în mod indirect casa noastră comună – Pământul.
Omul suferă. Suferă mult, dragii mei prieteni. De ce? Pentru că suntem orfani: suntem în dezacord cu mama-natură, suntem în conflict cu tatăl-pământ și separați cu tristețe de surioara-pădure.
Nimic nu transformă atât de mult un om într-un animal, precum incapacitatea de a iubi și de a compătimi.
Dorința de a obține plăcerea acum și aici, va fi întotdeauna mai puternică decât vocea conștiinței. Pe oamenilor nu îi oprește nici măcar frica că proprii lor copii nu vor avea cu ce să respire.
Mă irită un lucru: înainte de a ne distruge pe noi înșine, vom distruge planeta.
Din perspectiva cosmică, Pământul nu este amenințat de extratereștri, ci de gunoi.
Până când fiecare din noi nu se va preocupa de reciclarea resurselor pe care le avem, ne autocondamnăm să dăunăm mediului în care trăim, acționând împotriva propriului nostru interes.
Nu există o fericire mai mare decât dragostea, și o pedeapsă mai ucigătoare decât gelozia.
Să pierzi oameni toxici este un câștig!
Tristețea din dragoste e cea mai frumoasă tristețe din lume…
Cea mai intimă lenjerie a morții este umbra.
Sufletul meu e un pian care așteaptă să fie atins de mâna soarelui.
Lumea aceasta este un doar tunel străbătut de inimi în cârje.
Ploaia își lasă ochii să cadă în mâinile orbilor.
Iarba nu se răzbună niciodată pe cel care-o strivește.
Și lacrima poate fi o oază de fericire în deșertăciunea vieții.
Când sărutările de adio pleacă în stoluri, spre alte tărâmuri, copacii le privesc cu viorile încremenite în aer.
Stelele stau cuibărite în brațele amintirilor readuse la viață.
Poetul – o pasăre care zboară zilnic între două cuiburi, așa cum sărutul zboară între două inimi.
Doar dragostea are dreptul să cucerească pământul!
Pielea – o uniformă zdrelită în lupta nesfârșită cu timpul.
Sufletul – o armură de fum în fața gurilor însetate de sânge.
Umbra este alăptată doar de sânul veșted al ierbii.
Norii așteaptă în brațele lor sufletele celor care nu s-au vândut.
Inima visează la inima universului ca la un depozit al tuturor bătăilor sale.
Poetul răsare precum ghiocelul de sub zăpada uitării.
Aripa cuvintelor mele îți caută trupul.
Soarele, un bătrân ce își aprinde țigara pe prispa viselor veșnice, așteptându-ne…
Inima – o pasăre cu aripi de sânge în căutarea luminii, o pasăre care zboară doar atunci când visăm.
Poetul coboară cu arcușul gândirii pe vioara cuvântului.
Cel mai greu naufragiu este pe marea dorurilor neplânse.
Lacrimile sunt fructele care cad din copacul iubirii, atunci când copacul se unește cu cerul.
Sângele e marea prin care gândul trece precum Moise, în căutarea poemului.
Piatra se lasă lovită de valuri, dar biruiește prin liniște.
Iarba, gardianul eternului vis.
Nu-ți alunga umbra, dar domesticește-o. Cineva trebuie să-ți țină de urât.
Îmbrățișează ecoul și vei simți depărtările chemându-te la sânul lor primitor.
O ploaia de șoapte mângâie trupul tăcerii.
Marea – o femeie care-mi face cu ochiul, invitându-mă să-i mângâi pielea netedă și albastră.
Scheletul meu are doar două întrebări. Prima: cine sunt? A doua: încotro?
Eu pieptăn steaua cu gândul.